’’De când este omul pe Pământ de atunci probabil și Dumnezeu. Oameni din toate disciplinele au încercat să definească relația omului cu Dumnezeu. Când anume apare Dumnezeu în viața noastră? Cine stabilește cine este Dumnezeu și cum arată pentru un copil ? Am putea răspunde la această întrebare din foarte multe perspective. Dintr-un punct de vedere mai spiritual, religios, am putea spune că toți suntem egali în fața lui Dumnezeu, și că toți merităm iertare, acceptare și iubire. Unii vom fi de acord că merităm toate aceste lucruri necondiționat, alții nu, în funcție de istoria noastră personală, în funcție de credințele familiei în care am crescut sau mediului în care am crescut.
Dacă întrebi câțiva oameni în jurul tău dacă ei cred în existența lui Dumnezeu, nu contează orientarea religioasă sau numele Dumnezeului lor, o mare parte probabil iți vor spune că da. Și daca îi întrebi mai departe dacă ei cred că Dumnezeu lor îi iubește, daca îi acceptă și dacă este iertător, ai mari șanse să primești răspunsul următor: ,,da, dar în anumite condițîi’’.
Nu sunt preoteasă, sunt psihoterapeut și astăzi vreau să povestim despre Dumnezeul din interiorul nostru că instanță autoritară supremă.
Din punct de vedere psihic suntem alcătuiți din multe părți care au nevoi diferite, vârste diferite, valori diferite, dorințe diferite și care încearcă să coexiste în pace. Unele sunt mai vechi, mai puternice și mai încăpățânate, altele sunt mai noi, mai delicate și mai naive, altele au un rol principal și altele secundar în funcție de câta atenție și energie investim în ele. Și investim energie și atenție în funcție de cât mult, o anumită parte ne este familiară, sau ne ajuta să ne îndeplinim obiectivele, etc.
Cu toții avem o istorie de familie sau un început de viață în care cineva ne-a explicat cine este Dumnezeu. Și în funcție de aceste explicațîi, în interiorul pshicului nostru s-a format un Dumnezeu unic la care ne raportăm, fiecare dintre noi. O instanță psihică care ne observă în permanent și care ne poate încuraja, ne poate susține, ne poate iubi sau din contră, ne poate judeca, critica și de care uneori ajunge să ne fie frică. Un Dumnezeu retușat selectiv prin prisma unor credințe subiective, care are rolul de a cenzura și de modela conținutul tău original înainte că acesta să fie manifestat.
Atunci când suntem mici această instanță ne ajută să fim acceptați, să analizăm ce anume din mediul înconjurător este tolerat, ce avem voie să facem și ce nu avem voie să facem. Ce din comportamentul nostru este indezirabil pentru îngrijitorii nostrii. Și fiindcă suntem dependeti de ei avem nevoie de acest Dumnezeu, de acest concept numit autoritate. Avem nevoie să oferim puterea cuiva pentru că suntem vulnerabili în cel mai propriu mod. Acesta este primul fel de Dumnezeu pe care îl cunoaștem.
Mai tărziu cred că e nevoie să aruncăm o privire asupra acestei instanțe și să ne întrebam cât de funcțională mai este. Dacă mai avem nevoie de o voce- judecător care să ne spună ce să facem și ce să nu facem că să fim acceptați, iubiți sau onorați. Dacă mai este nevoie să cedăm puterea, să fim victime, sau dacă astăzi ne putem asuma responsabilitatea pentru autenticitatea noastră.
Dacă renunțăm la această primă formă de autoritate creată de noi în mintea noastră pentru a supraviețui, cred că putem avea ocazia de a pleca în căutarea divinului, orice ar însemna asta pentru fiecare dintre noi.’’
Denisa Anghel
